PS Emilian Crișanul, în Duminica Samarinencei: „Dialogul este singurul care ne mântuiește de singurătate. Să nu mai facem loc răului, urâtului, tristeții și singurătății între noi”

Hristos a înviat! Îmbucurător și atât de plin de lumină și nădejde salutul perioadei în care ne aflăm, indiferent că îl auzim la întâlnirea cu cei dragi, de la celălalt capăt al telefonului sau pur și simplu scris la începutul unei conversații. Cumva este garantul liniștii așezate deja întru cele ce urmează. 

”Hristos a înviat!” ne-am spus și astăzi, de la primele ore ale dimineții, toți cei care ne-am întâlnit în Catedrala Veche din Cetatea Aradului, acolo unde Preasfințitul Părinte Emilian Crișanul, împreună cu un sobor de preoți și diaconi, a săvârșit Sfânta Liturghie Arhierească.

”Hristos a înviat!” spunem de multe ori poate chiar fără a conștientiza profunzimea acestui salut-mărturie, cum că „Dumnezeu este în mijlocul cetății”, iar aceasta „nu se va clătina”, căci „o va ajuta Dumnezeu dis-de-dimineață” (Ps. 45,5).

Căci cum ar putea cetatea unde Dumnezeu odihnește să se clatine vreodată? Cum ar putea ca prezența Lui să nu aducă dimineața cu toată limpezimea ei în cetatea unde este primit a Se odihni?

Iar Evanghelia acestei a 5-a Duminici după Paști tocmai asta face: ne aduce dovada deschiderii și așezării dimineții creștinismului către neamuri la o cetate a Samariei, numită Sihar, acolo unde Mântuitorul, „ostenit de călătorie”, se odihnește la fântâna lui Iacov. Se odihnește, iar prin dialogul purtat cu femeia samarineancă ”alungă singurătatea”, după cum a spus Preasfințitul Părinte Emilian Crișanul în cuvântul de învățătură, și cucerește ”cetatea”. Întâi cetatea interioară a femeii samarinence, iar prin ea și pe cea unde alesese și fusese primit pentru a se odihni. 

Cuvântul Ierarhului: „În atenția lui Dumnezeu: femeia, harul, viața și adevărul”

„Duminica a 5-a după Paști, numită a Samarinencei, după Evanghelia (Ioan, 4, 5-42) care se citește la Sfânta Liturghie, continuă prin învățătura Bisericii să arate importanța Învierii Domnului Iisus Hristos și folosul pe care îl primesc cei ce cred în El, Fiul lui Dumnezeu.

Evanghelia de astăzi ne descoperă pe Mântuitorul Iisus Hristos că nu este doar vindecător de boli, ci este și Izvor al harului și al adevărului. Oamenii au nevoie de harul mântuitor, care este numit și „apa cea vie”. Dialogul Domnului Hristos cu femeia samarineancă descoperă multe învățături și are semnificații profunde: În primul rând constatăm că Evanghelia este destinată tuturor popoarelor; apoi sunt desființate barierele mentale și complexul de superioritate culturală și religioasă; femeia și bărbatul sunt egali în fața lui Dumnezeu și a oamenilor; Domnul Hristos cheamă la sfințenie și mântuire nu numai bărbați, ci și femei; este reliefată închinarea în duh și adevăr și mărturisirea lui Mesia, Iisus Hristos, Cel ce este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6). În acest duh, Sfântul Apostol Pavel spune că: „Dumnezeu se vădește întru adevărul Său...” (Romani3,4).

Mântuitorul Iisus Hristos prefigurează prin Fântâna lui Iacov, Taina Bisericii care ne împărtășește „apa cea vie”, adică harul lui Dumnezeu, așa după cum vedem din momentul Pogorârii Duhului Sfânt asupra Sfinților Apostoli. Din istoria Bisericii întemeiate de Fiul lui Dumnezeu observăm și credem în modul cum harul lui Dumnezeu trezește în om dorul de viață veșnică, de mântuire, cum harul schimbă viața omului din viața păcătoasă în viața sfântă și comuniune de iubire cu Preasfânta Treime. Mântuitorul Iisus Hristos ne-a zis: „Dacă este cineva însetat, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 37-38). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuind aceste cuvinte, ne îndeamnă să potolim setea sufletului ascultând cuvântul lui Dumnezeu; iar cel ce are pe Hristos în inima sa, harul Duhului Sfânt se va sălășlui acolo, și el curge și se răspândește cu mai multă putere și cu mai mult belșug decât oricare izvor. Avem multe exemple de asemenea lucrare sfântă: la Sf. Mare Mucenic și Arhidiacon Ștefan, la Sfinții Apostoli Petru, Pavel ș.a. 

În jurul fântânii lui Iacov s-a purtat dialogul istoric între Dumnezeu și om, pentru că Iacov (Israel) a fost primul om din lume care L-a întâlnit pe Dumnezeu și într-o luptă cumplită, a pus mâna pe Dumnezeu, Care L-a binecuvântat la cererea lui.

Astfel, dialogul este singurul care ne mântuiește de singurătate, iar Învierea Domnului este dialogul vital al chemării lui Dumnezeu și al răspunsului uman. Este întâlnirea dintre Dumnezeul Cel Viu, Care acceptă să moară pentru viața noastră, și întâlnirea cu omul mort, dar doritor de viață și Dumnezeu.

Citind din nou textul Evangheliei și pătrunzând dialogul dintre Domnul Hristos și Femeia Samarineancă, trebuie să înțelegem cât de important este dialogul nostru cu Dumnezeu, dialogul dintre noi și ceilalți oameni, dar și adăparea noastră duhovnicească, creștină de la sursa autentică și dumnezeiască. Să venim la izvor, la adevăr, la existență, la bucurie, la lumină, adică la Hristos în Biserica Lui, ca și Sfânta Fotinia (Femeia Samarineancă) și să nu mai facem loc răului, urâtului, tristeții și singurătății între noi. Să scoa... vezi mai mult

Sursa: Glasul Cetății