”Şi Iisus străbătea toate cetățile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor”, sunt cuvintele cu care se încheie Evanghelia citită astăzi în biserici și catedrale din cetate și sate. 

O Evanghelie care ne vorbește, la trecerea câtorva zile de la vindecarea slăbănogului din Capernaum, despre noi vindecări: doi orbi și un mut. 

A vindecat slăbănogirea, a vindecat orbirea și a vindecat muțenia.”După credința voastră fie vouă! Și s-au deschis ochii lor”, iar după acea, Iisus străbătea prin toate cetățile şi satele, învăţând, propovăduind și vindecând, astfel încât ”mulţimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel.”.

Mai străbate astăzi Hristos prin cetate și sate? 

Și ne-am putea, desigur, întreba cum să mai străbată în an 2020 prin cetăți și prin sate. Răspunsul este, poate, mult mai la îndemână decât am crede: în și prin noi. 

Îl lăsăm să străbată de fiecare dată când așezăm binele acolo unde răul, sub orice formă de manifestare a lui, dăinuiește prin lipsa de implicare a semenilor, atunci când alungăm tristețea din ochii unui bătrân singur aducându-i un zâmbet pe chip, atunci când un animal flămânzit primește o bucată de pâine, când un copil orfan găsește o mângâiere pe creștet atunci când speranța mângâierii era de mult apusă, atunci când bunătatea devine un fel de a fi și toate cele de mai sus vin ca manifestări naturale, total dezinteresat. Dezinteresați și conștienți de cuvintele Mântuitorului  ”Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”.

Toate acestea sunt forme ale vindecării. Vindecarea prin bunătate și implicare firească în comunitatea din care facem parte, pentru că a fi creștin nu înseamnă doar a participa regulat la Sfânta Liturghie, a lua la cunoștință de cuvântul Evangheliei la nivel de informare, ci adevărata provocare constă în starea de ”Liturghie după Liturghie”, prin transpunerea mesajului ei în viața de zi cu zi.

Neimplicarea duce la slăbănogire, adormire, surzenie și amuțire, lăsând ca întreaga viață să se învârtă doar în jurul propriei personae, ori a fi creștin înseamnă a fi viu.  Atât de viu încât problemele celorlalți, problemele comunității să fie cu atât de multă dragoste așezate pe propriile altare ale sufletelor încât să poată muta munții neputințelor de tot felul. 

Auzim sau rostim adesea ”m-am plictisit”. Ce să fie aceasta dacă nu primul semn că trebuie să căutăm vindecarea chiar dacă analizele sunt în parametri normali, pentru că este imposibil să te plictisești când este atât de mult bine de făcut.

Binele de mâine nu poate înflori decât din semințele sădite astăzi! Semințe din care Hristos străbate negreșit prin cetăți și prin sate…

”Podgorii bogate și lanuri mănoase,

Pământul acesta, Iisuse Cristoase,

E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.

Privește-te-n vie și vezi-te-n grâne

Și sângeră-n struguri și frânge-te-n pâine,

Tu, viața de-a pururi a neamului meu.” (Cântecul Potirului, de Nichifor Crainic)