Ziua internaţională a persoanelor vârstnice este marcată în fiecare an, la 1 octombrie, pentru promovarea drepturilor acestora, dar şi a unei imagini pozitive a îmbătrânirii.

Și, probabil, în țările unde bătrânețea nu sperie și nu aduce poveri și doruri de nesuportat, imaginea poate fi pozitivă asupra acestui fenomen cât se poate de firesc: îmbătrânirea. La noi, un pic mai greu. La noi, majoritatea vârstnicilor duc nedrepte poveri și, poate, cea mai grea dintre ele este aceea a singurătății. 

Cât de multă singurătate poate purta un om cu el, astfel încât atunci când un necunoscut îl salută să mulțumească?, este întrebarea pe care mi-am pus-o în urmă cu ceva vreme, după o întâmplare mai puțin obișnuită, într-o zi care n-ar fi prevestit, prin cele obișnuite ale ei, nimic care să îmi atingă sufletul atât de mult. Povestită la vremea respectivă pe propria-mi pagină de socializare, astăzi o reiau cu nădejdea ca citind-o și recitind-o să înțelegem câtă nevoie au, în primul rând, poate, de un cuvânt bun sau... un simplu ”Bună ziua!”.

Să fie mai bine de un an de când mi-a intrat la suflet o bătrânică. Atât de mult încât de câte ori ne intersectam prin oraș ne zâmbeam...habar n-am, cumva, dincolo de cele palpabile, probabil gândurile noastre se întâlneau și se salutau bucuros. Cum să vă spun? O bătrânică din aia de îți vine s-o iei acasă si s-o înfiezi de bunică. 

Mă rog, știu că am eu o sensibilitate mai mare legată de bunici și asta pentru că n-am cunoscut binecuvântarea aia de a avea posibilitatea de ”a merge la bunici” cum auzeam eu în copilărie la alți copii și asta dintr-un motiv cât se poate de simplu: singură bunică pe care îmi fusese rânduit a o cunoaște era chiar ”dincolo de gard”, deci ne intersectam zilnic. Bașca mă mai și încăpățânam să spun în stânga și-n dreapta că pe mine nu mă iubește și asta pentru că biata de ea nu prea-mi mai nimerea numele și mă mai striga pe numele soră-mii. Sufeream ca un câine! (”Da’ ce, io n-am nume?, copilărește mă-ntrebam!) Între timp am mai crescut, m-am mai și deșteptat, probabil, suficient cât să înțeleg cât de mult mă iubea și că de fapt viața asta e uneori groaznic de nedreaptă pentru că acum, când distanța este considerabilă și chiar aș putea spune că ”merg la bunici”... nu mai am la cine.

Ei, revenind la bunicuța asta de îmi dădu năvală în suflet este așa... o prezență atât de faină că simt că nu pot găsi cuvinte suficient de sensibile cât să îi descriu seninătatea de pe chip! Micuță, slăbuță, cochetă și cu atât de multă liniște și seninătate frumos conturate de părul perfect alb încât n-ai cum să n-o observi și să n-o îndrăgești. Și, promit că de câte ori o vedeam, ziceam ”uite așa o bunică aș vrea!” și mă lovea chiar un soi de invidie pe nepoții pe care, dacă îi avea, mi-i imaginam tare bucuroși de prezența unei asemenea făpturi. Asta până în seara asta. Cum n-o văzusem de ceva vreme, aproape instictiv, am salutat-o! Pentru prima dată.

Printr-un simplu salut am văzut cum chipu-i acela oricum luminos și frumos s-a transformat efectiv în ceva asemănător momentului când mama se trezește cu mine la ușă ”pe nepusă masă”. Recunosc că am avut câteva secunde din alea în care am zis ”na fain, fată, te-ai țăcănit, ce-o crede femeia acum...”, dar nu gândii bine tăte cele că a venit lângă mine și m-a întrebat bucuros: ”Maică, dar de unde ne știm noi? Că ne întâlnim de multe ori și ne zâmbim...”.

Îi explic că de atâtea ori ne-am întâlnit prin oraș, încât acum efectiv am simțit nevoia să o salut. Și pe cum îi explicam eu mai fâstâcită ce și cum, mă lovesc de un mulțumesc care m-a oprit brusc din orice gânguream eu acolo.

Cum și pentru ce să îmi mulțumească?

”Da, îți mulțumesc mult că m-ai salutat și te rog frumos de câte ori mă vezi prin oraș să mă saluți, să vorbești cu mine... să ne auzim bucuroși și să îți deie Dumnezeu sănătate, că mare bucurie mi-ai făcut, maică!”

Atât.

Astăzi este Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice. Oare cât de multă singurătate își poartă Bunicii noștri prin lume, de nimeni știuți?