Un sfert de veac! Când, Doamne, a trecut și mai ales cu moștenirea și testamentul său ce am făcut?

Ziua de 11 noiembrie, oricum bogată de sens și bogăție spirituală prin prăznuirea Sfântului Mare Mucenic Mina și aducerea în prim-planul conștiinței a Veteranilor prin Ziua dedicată acestora, are de 25 de ani o semnificație cu totul aparte: este ziua în care Seniorul pleca în veșnicie. 

Dacă anul trecut, la cei 24 de ani pliniți de la înveșnicirea sa, am avut bucuria dezvăluirii celor ”șapte candele” plus una la acel loc de unde Seniorul ne veghează calea din chiar centrul Aradului, anul acesta emoția și bucuria a fost culeasă cu prisosință din mediul online, chiar de pe pagina de socializare Fundației ”Corneliu Coposu”, acolo unde, încă de la începutul lunii noiembrie, aceasta a pregătit surprize dintre cele mai alese, potrivite acestei perioade de bună aducere și luare aminte.

Zilnic, pe pagina amintită au fost publicate opinii și mărturii ale unor personalități din România, pentru care viața și activitatea lui Corneliu Coposu au însemnat un exemplu și un reper pentru România post-comunistă. Tulburător și îmbucurător deopotrivă! 

Tulburător, retrăind din spatele acelor rânduri viața Omului Coposu, și îmbucurător, văzând cât de mult ESTE iubit și respectat. 

Constatare făcută cu atât mai mare bucurie de Ion-Andrei Gherasim, primul și ultimul șef de cabinet al Seniorului, președinte executiv Fundația Corneliu Coposu.

Ion-Andrei Gherasim: Un mentor, un maestru, un vizionar, o idee

”Citind mesajele emoționante primite de la toate personalitățile care l-au cunoscut, au scris, au făcut emisiuni radio-tv, sau nu l-au cunoscut, dar, din calitatea lor oficială, au răspuns imediat proiectului Fundației Corneliu Coposu, „25 de ani fără Senior”, am avut satisfacția să constat cât de mult ESTE iubit și respectat acest Om, pe bună dreptate considerat cel mai important politician român de după 1989.

La începutul lui 1990, minciuna și manipularea noului regim la adresa președintelui Coposu atinsese cote impresionante, dar, totuși, cu o remarcă aflată pe buzele detractorilor săi, puterea și serviciile o nimeriseră: „n-a mâncat salam cu soia alături de noi”. Da, așa este, avuseseră dreptate! Corneliu Coposu nu mâncase salam cu soia! De ce? Pentru că acest produs reprezenta pentru el o... delicatesă inaccesibilă.

Să fii închis 17 ani, să stai izolat într-o celulă timp de 8 ani, să înduri cu stoicism bătăile și umilința, să fii capabil să-ți ierți torționarii, dușmanii, adversarii nu ține decât de o credință de nezdruncinat în Dumnezeu. Doar El a fost cel care l-a salvat, l-a ajutat, l-a călăuzit de la început și până la sfârșit pe drumul Golgotei, pentru că în proporție covârșitoare asta a fost calea lui, de la care nu s-a abătut nici un moment.

„Mi-am făcut un examen de conștiință. Am trecut în revistă toate suferințele și mizeriile prin care am trecut de-a lungul pușcăriilor, a anilor de detenție, a persecuțiilor post penitenciare. Și cred că aș opta pentru același destin. Cred că destinele noastre sunt scrise dinainte. Eu nu sunt fatalist, dar dacă mi s-ar ridica în față aceleași alternative, ceea ce aș alege ar fi tot trecutul pe care l-am trăit și pe care l-aș repeta cu seninătate.”(Corneliu Coposu)

Oare câți oameni politici și nu numai știu ce înseamnă să-ți faci un examen de conștiință? Oare câți politicieni realizează că oponentul politic este un adversar și nu un dușman? Oare câți dintre noi știm cât de important este să ierți?

Corneliu Coposu a fost un elev și un student eminent, dar „atingerea” lui Iuliu Maniu l-a desăvârșit, i-a arătat cum și de ce politica trebuie să fie o „activitate morală care nu poate să fie delimitată de etică și onestitate”. În tinerețea sa politică alături de Sfinx, a avut și el întrebări, a avut și el nemulțumiri și dezamăgiri, dar când marele Maniu i-a spus: „Cornele dragă, noi lucrăm cu oameni, nu cu îngeri” el a înțeles. A priceput cum trebuie să fie un om politic adevărat, cum trebuie să se impună într-o lume în care principiile și valorile – pe care le primise din fragedă pruncie și le aprofundase pe băncile renumitului liceu „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj iar mai apoi a prestigioasei Universități din Cluj – nu sunt văzute cu ochi prea buni în tumultoasa „politichie” de la București.

Iuliu Maniu l-a ales pe Corneliu Coposu pentru că a intuit profunzimea gândirii sale, pentru că a văzut în el ucenicul cel mai capabil să ducă mai departe și să transmită o idee, indiferent câte piedici i s-ar ridica în față. A te jertfi pentru o cauză, a te sacrifica pentru un crez, a duce mai departe flacăra credinței și a libertății, a nu negocia principii, sunt convins că acesta a fost lăsământul lui.

Acum, la 25 de ani de când Seniorul nu mai este fizic printre noi, cred că cea mai bună întrebare pe care putem să ne-o punem este: în spirit, în viziune, în fapte, în viața de zi cu zi, suntem oare capabili, mai întâi cu noi înșine, iar apoi în fața Cetății, să afirmăm cu tărie că: „În fond nu e importantă persoana mea, importantă e ideea legată de viața mea. Dacă această idee va triumfa și dacă ea este îmbrățișată de prietenii mei și de opinia publică, apariția sau dispariția mea sunt secundare. Totul este să supraviețuiască o atitudine. Dacă aceasta va triumfa, dispariția mea nu mai e semnificativă”.

Pentru mine, Nenea Puiu „a strălucit și s-a mistuit luminând, iar din lumina meteorilor neamului sunt țesute paginile de istorie”, a scris președintele executiv al Fundației Corneliu Coposu.

Seniorul Coposu, 25 de ani în veșnicie și o Rugă

”Cerne, Doamne, liniștea uitării

Peste nesfârșita suferință

Samănă întinderi de credință

Și sporește roua îndurării

Răsădește dragostea și crinul

În ogorul năpădit de ură

Și așterne peste munți de zgură

Liniștea iertarea și seninul”

Foto: Facebook / Fundația Corneliu Coposu